Istoria galeriei bucureştene Galateea începe în 1953, la nr 132, pe Calea Victoriei. Prima amenajare pentru spaţiu expoziţional al U.A.P. se face în 1955, de către arh. Eugen Vernescu. După 20 de ani, arh. Mircea Carandino modifică inspirat interiorul şi faţada, iar tinerii critici Mihai Drişcu şi Mihai Ispir botează pigmalionic „Galateea” acest cub alb cu uşă galbenă şi vitrină-hublou. După doi ani de amarnice demersuri edilitare şi efort exemplar al unui mic grup de ceramiste animate de Cristina Russu Popescu, galeria s-a redeschis şi reamenajat spectaculos, în ceasul al 12-lea, adică luni,12 decembrie, pentru a deveni, din 2012, o galerie de circuit internaţional pentru arta ceramicii contemporane.
Căci, iată, la cumpăna anilor 2011-2012 i se permite unui ceramist talentat şi excentric aproprierea patrimoniului mondial din British Museum. Afişe gigant cu o urnă galbernă de porţelan colată cu talismane magice sunt presărate acum pe malurile Tamisei. La aproape un deceniu după ce a primit râvnitul premiu Turner al artelor vizuale britanice, teribilistul punkist-travestit Grayson Perry, prin vasele sale ceramice şi prin gravitatea temei funerare, poate să aducă un omagiu perenităţii şi valorii antropologice a artelor decorative. „Mormântul Artizanului necunoscut” este o expoziţie personală intarsiată cu piese de patrimoniu universal care spulberă complexul de minorat al artelor focului. Aşa cum „abacanul” polonez a putut excelent exprima în anii 70 tragismul Cortinei de fier, prin mari siluete de pâslă.
La aceeaşi cumpănă de ani, dar la altă scară, simţim cum noua galerie bucureşteană Galateea încălzeşte „dinlăuntru” cuptorul ceramicii româneşti. Ne aflăm după două decenii de îngheţ în iarna instituţională a Uniunii Artiştilor Plastici şi a stingerii, la noi, a industriei porţelanului şi sticlei. Semn de foc a fost panorama ceramicii româneşti (33 de artişti, de la 25 la 75 de ani) găzduită în toamna anului 2009, până în primăvara lui 2010, la Palatul Mogoşoaia. Din cele cca 100 de piese, jumătate au venit de peste munţi, din Cluj. Iniţiativa şi efortul notabil de organizare au aparţinut, în primul rând, Cristinei Popescu Russu, artistă cu o bună experienţă internaţională şi tocmai de aceea interesată să menţină conştiinţa de grup a creatorilor români. Finalizarea excelentă a catalogului trilingv a avut în vedere apoi etalarea ceramicii româneşti la Paris, în septembrie 2010.
Cariera de ceramist a devenit, la noi, o aventură personală cu baze materiale care ţin de legea focului. Comenzile de stat, achiziţiile din ateliere şi costurile energetice erau, cu regret contrariant, mult mai fiabile până în 1989. Situaţia instituţională a acestei vocaţii artistice a suferit pierderi considerabile în ultimele două decenii. Dar iată că din selecţia de 14 nume a Rendez-vous-ului ceramic 2011-2012, şase tinere absolvente în Bucureşti ţin optim temperatura de coacere şi tuşeul propriu de stil al acestei arte ancestrale: Monika Pădureţ cu compuneri modulare şi figuraţie inocent rustic-animalieră; Georgiana Cozma cu precizie şi invenţie grafic-letristă articulează un mesaj de logo-ceramic; Romana Mateiaş experimentează concavităţi fragile cu urme glazurate de fund marin; Aniela Ovadiuc picteză alert-afişist în brunuri o serie de careuri ceramice; Bianca Boieroiu compune edicule cu teatratiltatea unui registru de protuberanţe; iar Adela Bonaţ capturează în porţelan transaprenţele unor bucăţi de pergament cu însemne.
Maestră a fâşiilor de porţelan răsfirate în strat care invocă memoria culturală a vechimii tomurilor este Cristina Popescu Russu. Iar colega sa de atelier, Ioana Şetran este magiciana ierbii cu chitine vii, meta-naturalismul entomologic copt în caolin.
La polul purist al nonfiguraţiei, sunt adosate peretelui careurile lui Vasile Cercel, cu atingeri de undă pe nisipul grădinii zen şi mica alcătuire mobil-axială a Simonei Tănăsescu.
Deceniile 7 şi 8 ale secolului XX au fost ani de emulaţie şi adevărată cercetare formal- tehnologică pentru ceramiştii români. Generaţiile care au acum 45-65 de ani s-au format sub marca de elită a unei bresle profesionale cu două „centre şcoală’’, la Bucureşti şi la Cluj. Astfel, invitatele grupului (grup de veterani administrativi ai naşterii galeriei), canadianca Arina Ailincăi şi orădeanca Marta Jakobovits reprezintă maturitatea expresivă a două nume de marcă în ceramica noastră. Ailincăi stăpâneşte modelajul anatomic cu mesaj expresionist de teatru buto, iar Jakobovits înseriază calupuri simple, tezaurizând în preţiozităţi de textură raku urme ale memoriei. Pe palierul de citat cultural se aşează şi ingenioasa referinţă central asiatică a figurativului obiectual, pe fundal de imprimeu textil, din cahlele-carpetă inventate de Cristina Bolborea, profesoară la UNA Bucureşti.
Ca o ţâşnire de lapte sideral, pietrificat coralifer, în colţul cel mai adânc al Galateei stă grupajul vegetal al Gherghinei Costea. Este un bun semn de sevă secretă a traversării deşertului (instituţional) spre triumful de star al galeriei Ceramicii româneşti
Căci, iată, la cumpăna anilor 2011-2012 i se permite unui ceramist talentat şi excentric aproprierea patrimoniului mondial din British Museum. Afişe gigant cu o urnă galbernă de porţelan colată cu talismane magice sunt presărate acum pe malurile Tamisei. La aproape un deceniu după ce a primit râvnitul premiu Turner al artelor vizuale britanice, teribilistul punkist-travestit Grayson Perry, prin vasele sale ceramice şi prin gravitatea temei funerare, poate să aducă un omagiu perenităţii şi valorii antropologice a artelor decorative. „Mormântul Artizanului necunoscut” este o expoziţie personală intarsiată cu piese de patrimoniu universal care spulberă complexul de minorat al artelor focului. Aşa cum „abacanul” polonez a putut excelent exprima în anii 70 tragismul Cortinei de fier, prin mari siluete de pâslă.
La aceeaşi cumpănă de ani, dar la altă scară, simţim cum noua galerie bucureşteană Galateea încălzeşte „dinlăuntru” cuptorul ceramicii româneşti. Ne aflăm după două decenii de îngheţ în iarna instituţională a Uniunii Artiştilor Plastici şi a stingerii, la noi, a industriei porţelanului şi sticlei. Semn de foc a fost panorama ceramicii româneşti (33 de artişti, de la 25 la 75 de ani) găzduită în toamna anului 2009, până în primăvara lui 2010, la Palatul Mogoşoaia. Din cele cca 100 de piese, jumătate au venit de peste munţi, din Cluj. Iniţiativa şi efortul notabil de organizare au aparţinut, în primul rând, Cristinei Popescu Russu, artistă cu o bună experienţă internaţională şi tocmai de aceea interesată să menţină conştiinţa de grup a creatorilor români. Finalizarea excelentă a catalogului trilingv a avut în vedere apoi etalarea ceramicii româneşti la Paris, în septembrie 2010.
Cariera de ceramist a devenit, la noi, o aventură personală cu baze materiale care ţin de legea focului. Comenzile de stat, achiziţiile din ateliere şi costurile energetice erau, cu regret contrariant, mult mai fiabile până în 1989. Situaţia instituţională a acestei vocaţii artistice a suferit pierderi considerabile în ultimele două decenii. Dar iată că din selecţia de 14 nume a Rendez-vous-ului ceramic 2011-2012, şase tinere absolvente în Bucureşti ţin optim temperatura de coacere şi tuşeul propriu de stil al acestei arte ancestrale: Monika Pădureţ cu compuneri modulare şi figuraţie inocent rustic-animalieră; Georgiana Cozma cu precizie şi invenţie grafic-letristă articulează un mesaj de logo-ceramic; Romana Mateiaş experimentează concavităţi fragile cu urme glazurate de fund marin; Aniela Ovadiuc picteză alert-afişist în brunuri o serie de careuri ceramice; Bianca Boieroiu compune edicule cu teatratiltatea unui registru de protuberanţe; iar Adela Bonaţ capturează în porţelan transaprenţele unor bucăţi de pergament cu însemne.
Maestră a fâşiilor de porţelan răsfirate în strat care invocă memoria culturală a vechimii tomurilor este Cristina Popescu Russu. Iar colega sa de atelier, Ioana Şetran este magiciana ierbii cu chitine vii, meta-naturalismul entomologic copt în caolin.
La polul purist al nonfiguraţiei, sunt adosate peretelui careurile lui Vasile Cercel, cu atingeri de undă pe nisipul grădinii zen şi mica alcătuire mobil-axială a Simonei Tănăsescu.
Deceniile 7 şi 8 ale secolului XX au fost ani de emulaţie şi adevărată cercetare formal- tehnologică pentru ceramiştii români. Generaţiile care au acum 45-65 de ani s-au format sub marca de elită a unei bresle profesionale cu două „centre şcoală’’, la Bucureşti şi la Cluj. Astfel, invitatele grupului (grup de veterani administrativi ai naşterii galeriei), canadianca Arina Ailincăi şi orădeanca Marta Jakobovits reprezintă maturitatea expresivă a două nume de marcă în ceramica noastră. Ailincăi stăpâneşte modelajul anatomic cu mesaj expresionist de teatru buto, iar Jakobovits înseriază calupuri simple, tezaurizând în preţiozităţi de textură raku urme ale memoriei. Pe palierul de citat cultural se aşează şi ingenioasa referinţă central asiatică a figurativului obiectual, pe fundal de imprimeu textil, din cahlele-carpetă inventate de Cristina Bolborea, profesoară la UNA Bucureşti.
Ca o ţâşnire de lapte sideral, pietrificat coralifer, în colţul cel mai adânc al Galateei stă grupajul vegetal al Gherghinei Costea. Este un bun semn de sevă secretă a traversării deşertului (instituţional) spre triumful de star al galeriei Ceramicii româneşti
Aurelia Mocanu