La cumpăna anilor 2011‒2012, unui ceramist talentat şi excentric i se permite apropierea patrimoniului mondial din British Museum. Afişe-gigant cu urnă galbenă din porţelan, colată cu talismane magice, sunt presărate pe malurile Tamisei. La aproape un deceniu de la primirea râvnitului Premiu Turner al artelor vizuale britanice, teribilistul punkist travestit Grayson Perry, prin vase ceramice şi gravitatea temei funerare, poate aduce un omagiu perenităţii şi valorii antropologice a artelor decorative. „Mormântul artizanului necunoscut” este o expoziţie personală intarsiată cu piese de patrimoniu universal care spulberă complexul de minorat al artelor focului. Aşa cum, în anii ’70, „abacanul” polonez a putut exprima excelent tragismul Cortinei de Fier prin mari siluete din pâslă.
La aceeaşi cumpănă de ani, dar la altă scară, simţim cum o nouă galerie bucureştenă cu proiect internaţional încălzeşte dinlăuntru cuptorul ceramicii româneşti. Ne aflăm, după două decenii de îngheţ, în iarna instituţională a Uniunii Artiştilor Plastici şi a stingerii, la noi, a industriei porţelanului şi sticlei. Semn de foc a fost panorama ceramicii româneşti (33 de artişti, de la 25 la 75 de ani), găzduită, din toamna anului 2009 până în primăvara lui 2010, în Palatul de la Mogoşoaia. Din cele cca 100 de piese, jumătate au venit de peste munţi, din Cluj. Iniţiativa şi efortul notabil de organizare au aparţinut, în primul rând, Cristinei Popescu Russu, artistă cu o bună experienţă internaţională şi, tocmai de aceea, interesată să menţină conştiinţa de grup a creatorilor români. Finalizarea excelentă a catalogului trilingv a avut în vedere apoi, în septembrie 2010, etalarea ceramicii româneşti la Paris.
Cariera de ceramist a devenit la noi o aventură personală cu baze materiale care ţin de legea focului. Comenzile de stat, achiziţiile din ateliere şi costurile energetice erau, cu regret contrariant, mult mai fiabile până în 1989. Situaţia instituţională a acestei vocaţii artistice a suferit pierderi considerabile în ultimele două decenii. Dar iată că, din selecţia de paisprezece nume a „Rendez-vous-ului ceramic” 2011‒2012, şase tinere absolvente în Bucureşti ţin optim temperatura de coacere şi tuşeul propriu de stil al acestei arte ancestrale: Monika Pădureţ, prin compuneri modulare şi figuraţie inocent rustic-animalieră; Georgiana Cozma, prin precizie şi invenţie grafic-letristă, articulează un mesaj de logo ceramic; Romana Mateiaş experimentează concavităţi fragile cu urme glazurate de fund marin; Aniela Ovadiuc picteză alert-afişist în brunuri o serie de careuri ceramice; Bianca Boeroiu compune ediculi cu teatratiltatea unui registru de protuberanţe, iar Adela Bonaţ capturează în porţelan transparenţele unor bucăţi de pergament cu însemne.
Maestră a fâşiilor de porţelan răsfirate în strat, invocând memoria culturală a vechimii tomurilor, este Cristina Popescu Russu. Iar colega ei de atelier, Ioana Şetran, pare magiciana ierbii cu chitine vii, metanaturalismul entomologic copt în caolin.
La polul purist al nonfiguraţiei sunt adosate peretelui careurile lui Vasile Cercel, cu atingeri de undă pe nisipul grădinii Zen, şi mica alcătuire mobil-axială a Simonei Tănăsescu.
Deceniile 7 şi 8 ale secolului XX au fost ani de emulaţie şi de adevărată cercetare formal-tehnologică pentru ceramiştii români. Generaţiile care au acum 45‒65 de ani s-au format sub marca de elită a unei bresle profesionale având două centre-şcoală: Bucureşti şi Cluj. Astfel, invitatele grupului (veteranii administrativi ai naşterii galeriei), canadianca Arina Ailincăi şi orădeanca Márta Jakobovits, reprezintă maturitatea expresivă a două repere ale ceramicii noastre. Ailincăi stăpâneşte modelajul anatomic cu mesaj expresionist de teatru Buto, iar Jakobovits înseriază calupuri simple, tezaurizând în preţiozităţi de textură Raku urme ale memoriei. Pe palierul de citat cultural se aşază şi ingenioasa referinţă central-asiatică a figurativului obiectual, pe fundal de imprimeu textil, din cahlele-carpetă inventate de Cristina Bolborea, profesoară la U.N.A. din Bucureşti.
Ca o ţâşnire de lapte sideral pietrificat coralifer, în colţul cel mai adânc al Galateei stă grupajul vegetal al Gherghinei Costea. Este un bun semn de sevă secretă a traversării deşertului (instituţional) spre triumful de star al galeriei ceramicii româneşti.
La aceeaşi cumpănă de ani, dar la altă scară, simţim cum o nouă galerie bucureştenă cu proiect internaţional încălzeşte dinlăuntru cuptorul ceramicii româneşti. Ne aflăm, după două decenii de îngheţ, în iarna instituţională a Uniunii Artiştilor Plastici şi a stingerii, la noi, a industriei porţelanului şi sticlei. Semn de foc a fost panorama ceramicii româneşti (33 de artişti, de la 25 la 75 de ani), găzduită, din toamna anului 2009 până în primăvara lui 2010, în Palatul de la Mogoşoaia. Din cele cca 100 de piese, jumătate au venit de peste munţi, din Cluj. Iniţiativa şi efortul notabil de organizare au aparţinut, în primul rând, Cristinei Popescu Russu, artistă cu o bună experienţă internaţională şi, tocmai de aceea, interesată să menţină conştiinţa de grup a creatorilor români. Finalizarea excelentă a catalogului trilingv a avut în vedere apoi, în septembrie 2010, etalarea ceramicii româneşti la Paris.
Cariera de ceramist a devenit la noi o aventură personală cu baze materiale care ţin de legea focului. Comenzile de stat, achiziţiile din ateliere şi costurile energetice erau, cu regret contrariant, mult mai fiabile până în 1989. Situaţia instituţională a acestei vocaţii artistice a suferit pierderi considerabile în ultimele două decenii. Dar iată că, din selecţia de paisprezece nume a „Rendez-vous-ului ceramic” 2011‒2012, şase tinere absolvente în Bucureşti ţin optim temperatura de coacere şi tuşeul propriu de stil al acestei arte ancestrale: Monika Pădureţ, prin compuneri modulare şi figuraţie inocent rustic-animalieră; Georgiana Cozma, prin precizie şi invenţie grafic-letristă, articulează un mesaj de logo ceramic; Romana Mateiaş experimentează concavităţi fragile cu urme glazurate de fund marin; Aniela Ovadiuc picteză alert-afişist în brunuri o serie de careuri ceramice; Bianca Boeroiu compune ediculi cu teatratiltatea unui registru de protuberanţe, iar Adela Bonaţ capturează în porţelan transparenţele unor bucăţi de pergament cu însemne.
Maestră a fâşiilor de porţelan răsfirate în strat, invocând memoria culturală a vechimii tomurilor, este Cristina Popescu Russu. Iar colega ei de atelier, Ioana Şetran, pare magiciana ierbii cu chitine vii, metanaturalismul entomologic copt în caolin.
La polul purist al nonfiguraţiei sunt adosate peretelui careurile lui Vasile Cercel, cu atingeri de undă pe nisipul grădinii Zen, şi mica alcătuire mobil-axială a Simonei Tănăsescu.
Deceniile 7 şi 8 ale secolului XX au fost ani de emulaţie şi de adevărată cercetare formal-tehnologică pentru ceramiştii români. Generaţiile care au acum 45‒65 de ani s-au format sub marca de elită a unei bresle profesionale având două centre-şcoală: Bucureşti şi Cluj. Astfel, invitatele grupului (veteranii administrativi ai naşterii galeriei), canadianca Arina Ailincăi şi orădeanca Márta Jakobovits, reprezintă maturitatea expresivă a două repere ale ceramicii noastre. Ailincăi stăpâneşte modelajul anatomic cu mesaj expresionist de teatru Buto, iar Jakobovits înseriază calupuri simple, tezaurizând în preţiozităţi de textură Raku urme ale memoriei. Pe palierul de citat cultural se aşază şi ingenioasa referinţă central-asiatică a figurativului obiectual, pe fundal de imprimeu textil, din cahlele-carpetă inventate de Cristina Bolborea, profesoară la U.N.A. din Bucureşti.
Ca o ţâşnire de lapte sideral pietrificat coralifer, în colţul cel mai adânc al Galateei stă grupajul vegetal al Gherghinei Costea. Este un bun semn de sevă secretă a traversării deşertului (instituţional) spre triumful de star al galeriei ceramicii româneşti.
Aurelia Mocanu